Marile texte iniţiatice ne spun în cor că noi, oamenii, avem o cheie care poate descuia marea uşă a iubirii, numai că nu suntem conştienţi de ea şi n-o folosim atat cat am putea pentru a ne schimba vieţile în bine. Cheia aceasta nu ne-o aduce pe Cosanzeana şi nici nu ni-l prezintă pe Fat Frumos, ci ne ajută să simţim noi înşine ”iubire”. Cu alte cuvinte, e o cheie care descuie propria noastră inimă şi ne ajută să simţim că iubim. Cheia noastră către iubire este starea de ”recunoştinţă”.
Nu recunoştinţa pe care o exprimă alte persoane în relaţia cu noi, ci propria putere de a fi recunoscători. Dacă un om doreşte cu adevărat să simtă mai multă iubire, nu trebuie să caute eradicarea crizei globale, nici să schimbe ura altora, nici să-i transforme pe ceilalţi aşa încat ei să facă, să simtă şi să gandească la unison cu el. Pentru ca noi să simţim iubire şi să emanăm iubire trebuie să deschidem cutia zanelor cu propria stare de recunoştinţă. Aceasta este o stare înaltă a conştiinţei, pe care n-o putem accesa fără un exerciţiu conştient şi voluntar, care să se opună tendinţelor instinctuale şi primitive ale Eului.
Am auzit mulţi oameni care se plang de duritatea, rătăcirea, ura şi emanaţiile negative din mediul social; ”Parcă nimeni nu mai emană iubire”, spun ei! Iar atunci cand observi că nimeni nu mai emană iubire se poate să spui că tu însuţi nu mai găseşti motive de recunoştinţă, aşa încat să simţi că iubirea este prezentă. Fără a fi recunoscător pentru cele mai mici, ca şi pentru cele mai mari daruri ale vieţii, pentru cele din trecut, pentru cele din prezent sau pentru unele care nu au venit, încă, nu poţi să simţi prezenţa iubirii şi dacă ea te-ar înconjura prin prezenţa fizică a lui Hristos. Lumea noastră pare să aibă un deficit de iubire, lumea noastră este în criză de iubire. Nu pentru că n-ar exista iubire în lume. Ci, pentru că judecata, critica, observatia negativă, ce n-a făcut bine, ce nu ştie, nu poate sau nu face altul se află în campul observaţiei mai mult decat recunoştinţa pentru ceea ce este bine la ceilalţi şi la noi.
Concentrarea noastră negativă, critica şi judecata la adresa celorlalţi ne diluează puterea de a iubi, iar diluţia acestei puteri ne coboară în stări joase ale conştiinţei, în depresie, furie, supărare şi anxietate. La acest nivel, viaţa devine mai grea din toate punctele de vedere. La acest nivel, ne bazăm mai mult pe Eul nostru, care transpiră, aleargă, se zbate în confuzie şi-n suferinţă, proiectand, în acelaşi timp, cauza suferinţei sale asupra lumii înconjurătoare.
Recunoştinţa şi aprecierea pentru tot ce avem ar putea fi cheia către descoperirea unei lumi noi, poate la fel de noi ca ”lumea lui Columb”! Pentru o minte obişnuită să critice şi să judece orice, poate părea că recunoştinţa este imposibilă; conştiinţa critică vede doar ceea ce poate fi criticat. Ieşirea dintr-o asemenea stare începe prin decizia de a experimenta şi alte realităţi interioare sau posibile realităţi interioare, precum şi consecinţele lor. Trecerea conştiinţei şi a inimii omeneşti de la critică la recunoştinţă marchează trecerea de la o stare de conştiinţă joasă la una mai înaltă, care va fi resimţită ca o stare de bine, ca o bucurie, ca o putere mereu mai mare de a observa frumuseţea, binele şi lumina în lume şi, în esenţă, ca stare de iubire în noi înşine. Decizia de a fi recunoscători pentru fiecare mic dar al vieţii, recunoscători pentru că ne trezim dimineaţa, pentru că-i soare, pentru că plouă, pentru că cineva ne spune mulţumesc sau pentru că altcineva ne dă un telefon, ar putea fi una capabilă să ne schimbe viaţa în întregime. Depresiile severe ale unor oameni au intrat în remisie chiar şi după cateva zile de practică a recunoştinţei şi asta pentru că lipsa de energie a depresivului provine din concentrarea mentală negativă. Practica recunoştinţei ne dăruieşte ceea ce nu putem găsi prin alţii niciodată; puterea de a simţi că iubim şi puterea de a emana iubire!